Zvonurile în mass-media
1. Zvonurile – un fenomen care scapă
Zvonurile sunt omniprezente, indiferent de sferele vieţii sociale. Ele constituie cel mai vechi mijloc de comunicare în masă. Înainte de apariţia scrisului, informaţia circula din gură în gură, singurul canal de comunicare al societăţii. Prin zvonuri se vehiculau veştile, tot zvonurile clădeau sau stricau reputaţiile, stârneau răscoale sau razboaie. Apariţia presei, apoi a radioului şi în sfârşit explozia audiovizualului nu a fost însă de natură să potolească zvonurile. În ciuda mijloacelor de comunicare în masă, publicul continuă să preia o parte a informaţiei din gură în gură.
Cu toate acestea, nu se ştiu prea multe lucruri despre zvonuri. . Mai rar s-a întâmplat ca un fenomen social atât de important să fi fost atât de puţin studiat.
Primele studii sistematice întreprinse asupra zvonurilor au fost făcute de americani.
De fapt, zvonul devine supărător tocmai pentru că se poate adeveri. Pe timp de război, duşmanul şi urechea lui legendară ar putea afla prin intermediul zvonurilor cine ştie ce adevăr ascuns. Iată dovada că zvonul nu e întotdeauna lipsit de temei.
2. Zvonurile incomodează
Astfel, orice definiţie a zvonului bazată pe caracterul „neverificat” al acestuia sfârşeşte într-un impas logic şi în imposibilitatea de a deosebi un zvon de multe alte informaţii care circulă din gură în gură sau sunt transmise de mediile de informare. Americanii nu puteau fi totuşi împiedicaţi să comunice mai ales pe timp de război, când îngrijorarea ce atinge cote maxime îi face pe oameni să vorbească tocmai ca să mai uite de ea. Cele cinci „directive” emise de Knapp pentru a descuraja proliferarea zvonurilor sunt deosebit de interesante. Involuntar, dezvăluie de ce dintotdeauna zvonurile au fost incomode.
În primul rând, publicul trebuie să îşi păstreze intactă încrederea în mediile de informare oficială (presă, radio, televiziune) astfel încât să nu fie tentat să se informeze din alte surse.
În al doilea rând, trebuie ca publicul să îşi păstreze neştirbită încrederea în conducătorii săi, în guvernul care îşi dă toată silinţa să răspundă problemelor generate de criză şi de război. Trebuie depuse toate eforturile pentru a evita suspiciunea şi bănuiala ce favorizează zvonurile.
Când are loc un eveniment, trebuie să se transmită cât mai repede posibil maximum de informaţie. Zvonurile se nasc din întrebările spontane pe care publicul şi le pune şi la care nu se găseşte răspuns. Ele satisfac nevoia înţelegerii evenimentului atunci când acesta nu e clar.
Difuzarea informaţiilor nu înseamnă neaparat şi recepţionarea lor: trebuie deci asigurată recepţionarea în condiţii bune de către toată lumea. Trebuie eliminate toate zonele de necunoaştere. De exemplu, Knapp citează o iniţiativă a armatei britanice: organizarea unor „reuniuni educative” în cadrul cărora soldaţii puteau aborda toate subiectele primind răspunsuri bune şi clare.
Dacă lipsa de ocupaţie generează o adevărată aviditate pentru cele mai neînsemnate vorbe menite să pună capăt monotoniei, trebuie luate măsuri ca populaţia să nu trândăvească: munca şi organizarea timpului liber.
3. Sursele zvonurilor
Care este sursa unui zvon? Ce evenimente, fapte sau persoane l-au generat? Iată primele întrebări care se pun întotdeauna în momentul abordării acestui subiect.
În mod paradoxal, deşi pasionează publicul, nu problema sursei este cea mai interesantă. Desigur, există zvonuri notorii a căror răspândire la timpul şi locul potrivit nu poate fi în nici un caz rodul întâmplării. Iată, de pildă, zvonurile privind viaţa personală a candidaţilor la alegerile locale, municipale sau legislative, care coincid în general cu un scrutin iminent. Dar cel mai adesea, zvonul este un produs social, spontan, lipsit de scop şi strategie.
Mitul sursei ascunse în chip strategic stăruie cu intensitate, fiind şi agreabil, şi util. Agreabil, ne face să pătrundem, odată cu cel mai neînsemnat zvon în universul imaginar al complotului, al manipulării, al dezinformarii, al războiului economic sau politic. Zvonul este în acest caz o crimă prin intermediar, crimă perfectă, fară urme, fară arme, fără dovezi. E adevărat că uneori zvonul ucide: miniştri Roger Salengro şi Robert Boulin s-au sinucis, unul în 1936 şi celălalt în 1979, în urma unor campanii de zvonuri insuportabile.
Problema sursei are până la urmă prea puţină importanţă. În procesul de generare a unui zvon trebuie neaparat explicate adeziunea, mobilizarea grupului. Chiar dacă există un locutor iniţial, zvonul se întemeiază prin celelalte persoane, cele care, auzindu-l, îl reiau.
Încercarea de a descoperi iniţiatorul zvonului reduce fenomenul la o problemă pur individuală, exterioară grupului şi patologică. S-a dovedit că în cazul zvonului nu sursa e pasionantă, ci felul în care publicul preia zvonul.
Ori de cîte ori e prea săracă, informaţia dă naştere la zvonuri. Informaţia circulă pentru că are valoare, pentru că valorează aur! În planul vieţii locale, multe zvonuri se nasc din secrete divulgate, din neglijenţe mai mult sau mai puţin voite de altfel.
4. Şi zvonurile mor
Mai devreme sau mai târziu orice zvon e sortit să se stingă. Vocabularul folosit de obicei când e vorba de dispariţia unui zvon e foarte semnificativ: spunem că zvonul a fost innăbuşit sau s-a stins.
După ce ocupă câteva zile prima pagină, se strecoară în scurt timp în paginile din mijloc, pentru a fi înghiţit apoi de anonimatul ştirilor mărunte.
Scăderea interesului din partea publicului nu înseamnă că acesta nu mai crede în zvonuri. Pur şi simplu cel vechi nu îl mai preocuă la fel de mult ca unul nou. Aşa se explică faptul că uneori dezminţirile trec neobservate. Mult mai târziu, se va constata că receptorul, trăind cu sentimentul că zvonul nu fusese niciodată dezminţit, a tras concluzia că era întemeiat.
Dialogul ce urmează e cât se poate de semnificativ în această privinţă:
Dacă povestea cu traficul de femei e o minciună, de ce atâta vorbă?
E încă o manevră a evreilor care au vrut să atragă atenţia asupra lor.
Trebuie să se vândă ziarele şi să meargă comerţul.
Iată că de pe urma zvonului câştigă clişeul. Oricare ar fi soarta zvonului, vechiul clişeu al „comerciantului în stare de orice pentru a câştiga bani” iese învingător.
Atunci când Talleyrand spunea: „Să vă temeţi de prima impresie, e întotdeauna cea bună”, vorbea fară să ştie ce efecte structurante are aceasta.
Datorită acestei percepţii selective reuşim să stabilizăm un mediu înconjurător total lipsit de stabilitate. După ce am etichetat o dată pe cineva sau un grup, suntem noi înşine uimiţi de justeţea aprecierii noastre: de fapt, suntem victime ale propriilor mecanisme psihologice. Aşa se explică, de pildă, că în ciuda tuturor curselor câştigate, Raymond Poulidor a rămas pentru toată lumea „eternul nr. 2”. Întotdeauna se va găsi ceva care să alimenteze clişee.

Zvonurile în mass-media
1. Zvonurile – un fenomen care scapă
Zvonurile sunt omniprezente, indiferent de sferele vieţii sociale. Ele constituie cel mai vechi mijloc de comunicare în masă. Înainte de apariţia scrisului, informaţia circula din gură în gură, singurul canal de comunicare al societăţii. Prin zvonuri se vehiculau veştile, tot zvonurile clădeau sau stricau reputaţiile, stârneau răscoale sau razboaie. Apariţia presei, apoi a radioului şi în sfârşit explozia audiovizualului nu a fost însă de natură să potolească zvonurile. În ciuda mijloacelor de comunicare în masă, publicul continuă să preia o parte a informaţiei din gură în gură.
Cu toate acestea, nu se ştiu prea multe lucruri despre zvonuri. . Mai rar s-a întâmplat ca un fenomen social atât de important să fi fost atât de puţin studiat.
Primele studii sistematice întreprinse asupra zvonurilor au fost făcute de americani.
De fapt, zvonul devine supărător tocmai pentru că se poate adeveri. Pe timp de război, duşmanul şi urechea lui legendară ar putea afla prin intermediul zvonurilor cine ştie ce adevăr ascuns. Iată dovada că zvonul nu e întotdeauna lipsit de temei.
2. Zvonurile incomodează
Astfel, orice definiţie a zvonului bazată pe caracterul „neverificat” al acestuia sfârşeşte într-un impas logic şi în imposibilitatea de a deosebi un zvon de multe alte informaţii care circulă din gură în gură sau sunt transmise de mediile de informare. Americanii nu puteau fi totuşi împiedicaţi să comunice mai ales pe timp de război, când îngrijorarea ce atinge cote maxime îi face pe oameni să vorbească tocmai ca să mai uite de ea. Cele cinci „directive” emise de Knapp pentru a descuraja proliferarea zvonurilor sunt deosebit de interesante. Involuntar, dezvăluie de ce dintotdeauna zvonurile au fost incomode.
În primul rând, publicul trebuie să îşi păstreze intactă încrederea în mediile de informare oficială (presă, radio, televiziune) astfel încât să nu fie tentat să se informeze din alte surse.
În al doilea rând, trebuie ca publicul să îşi păstreze neştirbită încrederea în conducătorii săi, în guvernul care îşi dă toată silinţa să răspundă problemelor generate de criză şi de război. Trebuie depuse toate eforturile pentru a evita suspiciunea şi bănuiala ce favorizează zvonurile.
Când are loc un eveniment, trebuie să se transmită cât mai repede posibil maximum de informaţie. Zvonurile se nasc din întrebările spontane pe care publicul şi le pune şi la care nu se găseşte răspuns. Ele satisfac nevoia înţelegerii evenimentului atunci când acesta nu e clar.
Difuzarea informaţiilor nu înseamnă neaparat şi recepţionarea lor: trebuie deci asigurată recepţionarea în condiţii bune de către toată lumea. Trebuie eliminate toate zonele de necunoaştere. De exemplu, Knapp citează o iniţiativă a armatei britanice: organizarea unor „reuniuni educative” în cadrul cărora soldaţii puteau aborda toate subiectele primind răspunsuri bune şi clare.
Dacă lipsa de ocupaţie generează o adevărată aviditate pentru cele mai neînsemnate vorbe menite să pună capăt monotoniei, trebuie luate măsuri ca populaţia să nu trândăvească: munca şi organizarea timpului liber.
3. Sursele zvonurilor
Care este sursa unui zvon? Ce evenimente, fapte sau persoane l-au generat? Iată primele întrebări care se pun întotdeauna în momentul abordării acestui subiect.
În mod paradoxal, deşi pasionează publicul, nu problema sursei este cea mai interesantă. Desigur, există zvonuri notorii a căror răspândire la timpul şi locul potrivit nu poate fi în nici un caz rodul întâmplării. Iată, de pildă, zvonurile privind viaţa personală a candidaţilor la alegerile locale, municipale sau legislative, care coincid în general cu un scrutin iminent. Dar cel mai adesea, zvonul este un produs social, spontan, lipsit de scop şi strategie.
Mitul sursei ascunse în chip strategic stăruie cu intensitate, fiind şi agreabil, şi util. Agreabil, ne face să pătrundem, odată cu cel mai neînsemnat zvon în universul imaginar al complotului, al manipulării, al dezinformarii, al războiului economic sau politic. Zvonul este în acest caz o crimă prin intermediar, crimă perfectă, fară urme, fară arme, fără dovezi. E adevărat că uneori zvonul ucide: miniştri Roger Salengro şi Robert Boulin s-au sinucis, unul în 1936 şi celălalt în 1979, în urma unor campanii de zvonuri insuportabile.
Problema sursei are până la urmă prea puţină importanţă. În procesul de generare a unui zvon trebuie neaparat explicate adeziunea, mobilizarea grupului. Chiar dacă există un locutor iniţial, zvonul se întemeiază prin celelalte persoane, cele care, auzindu-l, îl reiau.
Încercarea de a descoperi iniţiatorul zvonului reduce fenomenul la o problemă pur individuală, exterioară grupului şi patologică. S-a dovedit că în cazul zvonului nu sursa e pasionantă, ci felul în care publicul preia zvonul.
Ori de cîte ori e prea săracă, informaţia dă naştere la zvonuri. Informaţia circulă pentru că are valoare, pentru că valorează aur! În planul vieţii locale, multe zvonuri se nasc din secrete divulgate, din neglijenţe mai mult sau mai puţin voite de altfel.
4. Şi zvonurile mor
Mai devreme sau mai târziu orice zvon e sortit să se stingă. Vocabularul folosit de obicei când e vorba de dispariţia unui zvon e foarte semnificativ: spunem că zvonul a fost innăbuşit sau s-a stins.
După ce ocupă câteva zile prima pagină, se strecoară în scurt timp în paginile din mijloc, pentru a fi înghiţit apoi de anonimatul ştirilor mărunte.
Scăderea interesului din partea publicului nu înseamnă că acesta nu mai crede în zvonuri. Pur şi simplu cel vechi nu îl mai preocuă la fel de mult ca unul nou. Aşa se explică faptul că uneori dezminţirile trec neobservate. Mult mai târziu, se va constata că receptorul, trăind cu sentimentul că zvonul nu fusese niciodată dezminţit, a tras concluzia că era întemeiat.
Dialogul ce urmează e cât se poate de semnificativ în această privinţă:
Dacă povestea cu traficul de femei e o minciună, de ce atâta vorbă?
E încă o manevră a evreilor care au vrut să atragă atenţia asupra lor.
Trebuie să se vândă ziarele şi să meargă comerţul.
Iată că de pe urma zvonului câştigă clişeul. Oricare ar fi soarta zvonului, vechiul clişeu al „comerciantului în stare de orice pentru a câştiga bani” iese învingător.
Atunci când Talleyrand spunea: „Să vă temeţi de prima impresie, e întotdeauna cea bună”, vorbea fară să ştie ce efecte structurante are aceasta.
Datorită acestei percepţii selective reuşim să stabilizăm un mediu înconjurător total lipsit de stabilitate. După ce am etichetat o dată pe cineva sau un grup, suntem noi înşine uimiţi de justeţea aprecierii noastre: de fapt, suntem victime ale propriilor mecanisme psihologice. Aşa se explică, de pildă, că în ciuda tuturor curselor câştigate, Raymond Poulidor a rămas pentru toată lumea „eternul nr. 2”. Întotdeauna se va găsi ceva care să alimenteze clişee.

PRINT  VS ONLINE 

1 Nu distrugem natura( copacii)

2 Gratuit

3 Putem accesa de oriunde și oricând

4 Suntem la curent cu informațiile

5 Ai posibilitatea de a- ți spune opinia în legătură cu un articol

6 Poți vizualiza oricând știrea...oricât de veche ar fi

7 Acces la o gamă largă de fotografii și video

8 Posibilitatea de a citi simultan mai multe reviste și ziare

9 Online avem posibilitatea de a selecta ceea ce dorim să citim

10 Comoditatea de a sta în casă